Povestire foarte folositoare și minunată, despre un om cu simplitate sfântă și fără răutate


Aflându-mă eu odată în partea Tebaidei pentru folosul și încredințarea cea de la părinți, bărbați cu fapte bune care locuiau acolo pustnicindu-se, aveam multă grijă și osârdie să aud învățăturile cele mântuitoare și folositoare de suflet și cuvintele cele duhovnicești ale oamenilor celor cu adevărat cerești și îngeri pământești, ca să le am în cugetul meu și să iau ceva roadă bună. Și, între celelalte povestiri care se spuneau spre folosul celor ce ascultau, unul din bătrânii ziși mai sus, avva bătrân cu vârsta și renumit în viața monahicească, a zis și această istorioară vrednică de pomenire:

S-a întâmplat odată de a trecut prin părțile acelea un pustnic vestit în fapte bune. Și mulți ascultându-l și folosindu-se, își mărturiseau la el păcatele lor. Între ei, s-a aflat și un om cu simplitate și fără răutate, cu meșteșugul păstor, care din copilăria lui s-a hrănit și a crescut în pustie, neștiind altceva fără numai a paște oi. Pe acesta, cuviosul a început a-l întreba și a-l cerca în chip duhovnicesc, ispitind adâncul inimii, ca să cunoască dacă nu cumva și el, ca un om purtător de trup, a făcut vreo greșeală, ca să-l îndrepteze.

După ce l-a mărturisit cu de-amănuntul după rânduială, l-a întrebat și despre păcatele cele de moarte, unul câte unul, ca să poată să răspundă mai ușor. Dar el mereu zicea că are dorința să se mântuiască și să ajungă cu lesnire în Rai. Atunci, bătrânul l-a sfătuit să se țină totdeauna de calea cea dreaptă, ca să afle ceea ce dorește. Iar acela i-a răspuns cum că are trei zile de când tot umblă pe cale dreaptă și nu dorește altceva, fără numai mântuirea lui. Și, văzând cuviosul simplitatea și nerăutatea lui, a rânduit să fie primit în mănăstirea de acolo, de aproape. Egumenul l-a primit cu bucurie, ca pe un trimis al lui Dumnezeu, l-a făcut monah, îmbrăcându-l în chipul monahicesc și i-a rânduit să îngrijească biserica. Iar el a primit cu bucurie și-și făcea slujba fără lenevire.

Într-una din zile, egumenul s-a dus la el și l-a aflat că îngrijea și curăța biserica; și-l sfătuia ca să facă cu grijă și cu osârdie slujba lui, ca să aibă plată de la Dumnezeu și să ajungă degrabă în raiul pe care-l dorește.

Iar el a pus metanie egumenului și i-a zis:

– Îți mulțumesc, sfinte părinte al lui Dumnezeu și cinstite stareț, că mă sfătuiești cele de mântuire. Însă și eu te rog pe Sfinția ta ca să-mi spui ceva. Acela Care șade sus, deasupra, pe bolta bisericii, ca legat și nu poate să se miște, nici să se pogoare deloc și Care nici n-a mâncat nimic de când am venit eu în biserică, Cine este ?

Și zicea aceasta, neștiind că este Hristos, zugrăvit sus, ca de obicei. Și, mirându-se egumenul de nevinovăția și nerăutatea inimii lui, i-a zis glumind:

– Acesta pe Care-L vezi acolo sus avea în grijă biserica mai înainte de tine. Și, fiindcă nu îngrijea cu osârdie și cum se cuvenea, l-am canonisit să stea acolo, precum vezi. Pentru aceasta, ia aminte și tu, să nu pațești asemenea.

După ce a auzit acestea, acel om, cu adevărat binecuvântat și fără răutate, a tăcut, nemaizicând nimic egumenului. Dar seara, după ce și-a luat merticul său de pâine de la chelar, s-a închis înăuntrul bisericii. Și, după ce s-au liniștit toți părinții, el, crezând de adevărate cuvintele egumenului pe care i le-a spus glumind, cum că Stăpânul Hristos a fost slujitorul Bisericii și, pentru că nu făcuse cu osârdie slujba Lui, L-a canonisit să stea acolo sus, de jos l-a chemat să Se pogoare, mâhnindu-se și durându-l inima pentru El, și I-a zis, ca și către un viu:

– Pogoară-Te, Frate, ca să mâncăm!

Iar Cel Ce locuiește în cei smeriți și blânzi, și fără răutate, Domnul Cel smerit, Cel Ce Se odihnește în inimile oamenilor blânzi și iubește smerenia și nerăutatea, a zis, o, minune!:

– Mă tem să Mă pogor, ca nu cumva să afle egumenul și-ți va face ceva rău, și vei avea necaz, din pricina Mea.

Iar cel smerit a zis iarăși:

– Pogoară-Te fără îndoială și fără frică, că toți se liniștesc și dorm și eu am ușile încuiate bine și nu ne va simți nimeni. Că îmi este jale de Tine să stai flămând atâtea zile. Și martor îmi este Domnul că, de nu Te vei pogorî, nici eu nu voi mânca.

Atunci, S-a pogorât Hristos Cel arătat și, șezând, mâncau și vorbeau împreună, veselindu-se. Și, făcându-se aceasta în toate serile, trecând câtva timp, s-a auzit în mănăstire că monahul cel nou are pe cineva ca care vorbește în biserică. Și se mirau toți, știind bine că acolo, înăuntrul bisericii, nu era nimeni și nici cu putință să se afle altul în ceasul acela, în care toți se odihnesc. Și, de multe ori se duceau și băteau la ușă pe din afară, ca să vadă cu cine vorbește. Dar, îndată ce făceau zgomot cei de afară, Cel Ce mânca cu monahul cel simplu Se scula degrabă de la masă, Se înălța sus și ședea la locul Lui nemișcat și fără să grăiască, ca și mai înainte. Atunci, călugărul nostru deschidea ușa și, intrând monahii, îl întrebau cu cine a vorbit. Iar el se lepăda, zicând că nu este nimeni, ci numai el singur. Și, neaflând nimic, se întorceau mirându-se.

După mai multe zile, fiindcă tot se auzea vorbire înăuntrul bisericii, călugării au pus un frate, care era mai iubit acestuia decât alții, ca să-l întrebe, făgăduindu-se cu jurământ ca să nu spună la nimeni. Așadar, ducându-se fratele acela, îl întreba cu dinadinsul, dar el nu voia să mărturisească adevărul. Însă mai pe urmă, după ce l-a jurat, abia i-a spus pricina cu sila, cum că Se pogoară Stâpanul nostru Iisus Hristos, pe Care el Îl socotea că stă pentru certarea egumenului, și mănâncă, și vorbea împreună cu El. Și cum că Cel Ce i S-a arătat, i-a făgăduit pentru binele ce I-l face de-L ospătează mereu, că are să-l ia în casa Tatălui Său, să-i facă un ospăț minunat și atât de dulce, încât să nu-l uite niciodată, încredințându-l că are un Tată preabogat și preabun.

Acestea dacă le-a auzit acel prieten al lui, înspăimântându-se, binecuvânta pe Dumnezeu pentru minunea pe care s-a învrednicit a o auzi. Și, alergând degrabă, a povestit egumenului totul, mirându-se și el mult după ce a auzit. Și a caștigat mare evlavie față de monahul acela și, chemându-l îndată, voia să audă și din gura lui acea vedere minunată și făcătoare de bucurie. Întrebându-l, mai întâi nu voia să-i spună, pricinuind că fără de vină îl clevetește prietenul lui, spunând lucruri care el nu le-a văzut și aceasta o făcea, că se temea ca să nu se mânie egumenul pe Cel Ce era canonisit că mănâncă, bea și vorbește împreună cu el, ca să-i mai dea și alt canon.

Dar, fiindcă egumenul îi dădea îndrăzneală și-l jura ca să-i spună tot adevărul, i-a spus cu de-amănuntul toate. Și, la urmă a cerut voie de la egumen să-l lase să meargă la ospățul pe care i l-a făgăduit prietenul lui și pe care îl va face în casa Tatălui Său. Iar egumenul i-a făgăduit că-l va lăsa cu bucurie, numai dacă și el va făgădui că-l va chema la acel ospăț. Atunci, cel fără răutate i-a făgăduit că va pune osârdie să roage pe Prietenul lui ca să-l ia și pe egumen la ospăț.

După înțelegerea aceasta, s-a dus iarăși la biserică. Și, după ce a înnoptat, luându-și după obicei merticul său (porția de pâine), a închis bine ușile și a chemat iarăși pe Fratele, ca să Se ospăteze. Și, în timp ce mâncau și vorbeau împreună despre bunătățile pe care avea să le dobândească în casa Tatălui Său, monahul și-a adus aminte și de egumen și se ruga cu dinadinsul să-l primească și pe el la acel ospăț. Iar Stăpânul Hristos i-a răspuns că egumenul nu este vrednic să se împărtășească nici din fărâmiturile ce cad din masa aceea și i-a spus să nu-l mai supere pentru aceasta, că nu se poate.

Și, făcându-se dimineață, egumenul aștepta răspunsul cu frică și cu cutremur, voind să știe de-l primește și pe el Stăpânul Hristos să se odihnească cu sfinții Lui. Și, auzind de la cel fără răutate că nu este vrednic să dobândească astfel de veselie, s-a mâhnit foarte tare și a rămas în mare necaz cu inima. Dar, știind noianul cel nemărginit al milostivirii lui Dumnezeu, care face voia robilor Lui celor simpli și fără răutate, precum era și acesta despre care ne este cuvântul, a căzut picioarele lui și se ruga cu lacrimi, zicând:

– Fiule, roagă pe Iubitorul de oameni Dumnezeu să nu mă urască pe mine, păcătosul, întinatul și nevrednicul mai mult decât toți oamenii, ci să merg și eu împreună cu tine la acea cină cerească. Roagă și sileste pe Cel nesilit, de este cu putinta, să mă ierte, căci știu că o să te asculte pentru simplitatea și nerăutatea fericitului tău suflet.

Cu acestea și altele mai multe fiind rugat acel monah de catre egumenul lui, noaptea, când a șezut să mănânce iarăși cu Stăpânul nostru Hristos, i-a spus din nou despre egumen. Dar Domnul i-a răspuns:

– Ți-am spus, frate, că nu este vrednic, din pricina neînfrânării lui. Și să nu-ți pese de el.

Atunci, cel simplu și fără răutate a zis Stăpânului Hristos:

– Bine ai zis că egumenul nu este vrednic de masa cea de sus. Dar pentru pâinea cu care ne-a hrănit atâtea zile, care, dacă ne lipsea, muream de foame, primește-l. Oare să nu-l primești pentru această facere de bine a lui?

Atunci, Stăpânul Hristos, văzând nerăutatea și multa iubire de oameni a sufletului celui următor lui Hristos și zâmbind pentru cuvântul lui, a zis:

– Pentru dragostea ta și pentru grija ce o ai pentru aroapele tău și pentru ca să nu te mâhnesc, îl primesc. Spune-i, dar, să se îndrepteze bine și după opt zile să veniți amândoi împreună la bucuria cea pregatită.

Și, ieșind afară, monahul cel simplu a spus această veste prea veselitoare și plină de bucurie egumenului, mai întâi să se pregătească prin mărturisire și pocăință în acele opt zile și apoi să meargă împreună cu el. Iar egumenul s-a bucurat foarte mult și, îndreptându-se prin mărturisire și pocăință adevărată, cu inima înfrantă, după opt zile, împărtășindu-se cu Preacuratele și de viață făcătoarele lui Hristos Taine, bolnăvindu-se puțin, s-a odihnit în Domnul Dumnezeul nostru.

Iar cel simplu și-a dat sufletul său cel sfânt acolo unde mânca și vorbea cu dulceață cu iubitul său Stăpân. Și așa s-a suit egumenul cu cel simplu la viața cea fericită și nesfârșită, pe care, să dea Dumnezeu s-o dobândim și noi cu darul Lui. Amin.

Părintele Ioanichie Bălan, Fapte minunate de la Părinți athoniți,

Mănăstirea Sihăstria, 2004, pp. 96 – 101.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s